Conferința lui Michael Thompson la Cluj, 2015 – Partea 1: Înțelegând natura băieților

0 comentarii
conferinta-michael-thompson-cluj-2015

Există mulţi experţi în parenting pe lumea asta, există multe cărţi, multe stiluri, multe teorii. Însă Michael Thompson face totul să pară simplu, intuitiv, ideile pe care le predă au la bază bunul simţ al părinţilor. Un fel de parenting relaxant atât pentru copii cât şi pentru părinţi.

Aşa atunci când am aflat Michael Thompson va veni în România, în Cluj (unde locuim!!) pentru a vorbi părinţilor, mi-am luat imediat bilet, deşi eu nu am decât o fetiţă de 3 ani şi un bebe încă necunoscut în burtică, iar domnul Thompson, se ştie, este supranumit “the boy expert”.

Înțelegând natura băieților

Prima parte a conferinţei a fost dedicată părinţilor cu băieţi, la sfârşitul căreia am rămas bulversată de-a dreptul! Tot ce am mai putut gândi pe parcurs era: “Doamne, ce bine că avem fetiţă! Ce uşor ne-a fost până acum!”. Se pare că a creşte băieţi e total diferit faţă de a creşte fete, lucru pe care l-a confirmat şi o doamna din sală care avea 2 fete şi un băiat mai mic, subliniind că totul este diferit: cum doarme, cum mănâncă, cum comunică, cum se joacă.

Dr. Thompson a precizat că diferenţele între fete şi băieţi apar relativ devreme, dar nu aşa cum ne-am aştepta. În studiul Still Face pe care poate îl ştiţi, la care a asistat şi dumnealui, au participat mame cu bebeluşi care păreau de 5-7 luni. Acestea erau rugate să se joace şi să interacţioneze ca de obicei cu copilul (care era așezat într-un leagăn), după care la semnalul organizatorilor să pună o faţă complet lipsită de orice fel de expresie. Niciun zâmbet, niciun cuvânt, nicio încruntare, nimic. Studiul observa reacţia bebeluşilor la faţa goală a mamei. Şi aici e chestia interesantă! Fetiţele încercau să atragă atenţia mamei o vreme, după care, văzând că n-au succes, începeau să se uite pe pereţi, să studieze modelul de pe haine, să caute altceva pentru a se ţine ocupate. În schimb, peste 70% din băieţei, erau de-a dreptul iritaţi de lipsa de engagement a mamei lor. Începeau să se mişte, să plângă, să dea din mâini, să ţipe nervoşi.

De aici concluzia că băieţilor, cel puţin ăstora mici, le lipseşte o componentă de auto-liniştire şi că frica de abandon şi nevoia de ataşament e mai pronunţată la ei, decât la fetiţe. Dezvoltarea emoţională are o curbă mai lungă la băieţi, decât la fete. Pe măsură ce cresc, băieţii au tendinţa să-şi exprime frica sau ruşinea într-un mod mai furios, mai agresiv, ceea ce e normal. De reținut: agresivitatea băieților poate ascunde de cele mai multe ori, o frică. De asemenea, ei sunt mai curioşi, mai impulsivi şi mai fizici, vor mereu să se întreacă pe ei înşişi, să se pună la încercare. Şi nu numai pe ei înşişi, ei adoră competiţiile şi provocările, vor să vadă cine e cel mai cel!

all-boy-meme-fii-sanatos

Nevoia aceasta mare de ataşament se bate cap în cap cu prejudecăţile noastre despre băieţi (“băieţii nu plâng”, “băieţii nu trebuie să fie mămoşi”, “băieții nu trebuie sa fie sentimentali, vulnerabili”, “băieţii trebuie să fie duri şi puternici”) care sunt imprimate pe ei fără să ne dăm seama, creând multă confuzie în sufleţelul lor şi dând naştere unui sentiment de “not good enough” (nu sunt suficient de bun).

Până pe la 3-4 ani, fetele şi băieţii se joacă împreună în mod egal, însă după această vârstă, fetiţele de obicei se separă de băieţi pentru că jocurile lor sunt prea “agresive”. Se ştie că fetiţele preferă jocurile mai liniştite. Mulţi părinţi, spune dr. Thompson, vin la el cu întrebarea: “Băiatul meu spune că fetele sunt carachioase şi jocurile lor sunt stupide şi nu vrea să se joace cu ele”. El ne asigura însă că ambele “tabere” cred una despre cealaltă că sunt stupizi şi aiurea, numai că băieţii verbalizează mai agresiv în această direcţie, pe când fetiţele sunt mai politicoase şi se abţin de la comentarii aşa directe .

În jurul vârstei de 4-5 ani, băieţii se cred (şi vor să fie) regii pământului! De aceea unii băieţi se supără foarte tare când alt băiat aleargă mai repede, sau când dau dovadă de “slăbiciune” plângând. Michael Thompson ne încurajează să îi asigurăm întotdeauna că va fi numai din ce mai bine: “De acum încolo vei alerga tot mai repede” sau “Uite, mi se pare că plângi mult mai puţin decât acum un an”. De asemenea, ne spune că e ok să le arătăm copiilor că suntem supăraţi pe ei. Spunea că în SUA există mania explicaţiilor: “Vai, dar nu e frumos să loveşti oamenii în cap, pentru că bla bla bla…” totul spus încetişor, cu calm. El, în schimb zice că copiii trebuie să vadă că ne-a deranjat de-adevăratelea faptul că ne-a lovit şi că acest lucru doare. Că putem ridică vocea ca să înţeleagă din asta supărarea noastră.

Dr. Thompson a mai avut şi câte ceva de spus despre părinţii îngrijoraţi că băiatul lor e foarte sensibil şi că îi plac mai mult jocurile de fete. Răspunsul lui e: “Şi de fapt sunteţi îngrijoraţi că asta o să-l facă gay?”. Băieţii homosexuali se joacă într-adevăr într-un mod mai feminin, ca să zic aşa, însă nu e ceva ce poate fi prevenit, ne spune dr. Thompson. Nu sunt studii care să indice că homosexualitatea e ceva ce apare pe parcurs, ci că e mai degrabă înnăscută şi că indiferent de orientarea sexuală ulterioară, copii au nevoie de sprijinul şi afecţiunea noastră în egală măsură. În niciun caz să nu forţăm un băieţel sensibil să fie mai dur, mai masculin.

Pentru mamele îngrijorate ca au băieți neliniștiți, emotivi (anxious, pe englezește), dr. Thompson zice: “Did you know that 50% of boys are above average anxious? It’s true! And 50% are under average anxious.” Ha!

Vorbind de băieţi sensibili, este fără excepţie că ORICE băiat îşi doreşte să fie privit ca puternic. În grupul lor, băieţii sunt măsuraţi după aparenta putere fizică şi performanţa atletică. Nu e de mirare că materiile şcolare cu cel mai mare succes la băieţi sunt cele care implică: mişcare, competiţie şi lucru în echipă. Întrebaţi ce le place cel mai mult la şcoală, băieţii au răspuns: ora de sport şi pauza . Pentru un băiat dotat intelectual şi extrem de sensibil, situaţia e dificilă pentru că de multe ori este luat peste picior de alţi băieţi fiindcă nu agrează lucrurile tipic băieţeşti. Soluţia este să aibă măcar un prieten bun care să îi împărtăşească pasiunea. De exemplu: să meargă la cluburi de robotică/şah/orice ar fi, să găsească acolo pe cineva similar cu care să se împrietenească.

turn-up-to-be-a-dad-meme-fii-sanatos

Un alt lucru ce m-a pus pe gânduri a fost că băieţii consideră masculinitatea ca pe un test, ca pe ceva ce trebuie câştigat, pe când o fată nu trebuie să facă nimic să fie considerată feminină. Desigur şi fetiţele trec prin presiuni uriaşe de a fi ca în reviste, suple şi frumoase, însă dr. Thompson ne spune că băieţii resimt presiunea de a fi masculin mai mult. Eu am făcut corelaţia şi cu numeroasele triburi primitive care au tot felul de ritualuri, care mai de care mai periculoase, prin care un băiat trece la statutul de bărbat. În istorie, de asemenea, băieţii deveneau bărbaţi atunci când făceau acte de curaj: se înrolau în armată, salvau domnişoare, ieşeau învingători dintr-o bătaie. Până si la animale există o ierarhie precisă între masculi, ei trebuie mereu să-și apere statutul prin lupte sângeroase. Pe când la fete/femei nu prea există asemenea ritualuri de demonstrare a maturității.

Băieții și violența

Dr. Thompson ţine să ne asigure că “bătaia” între băieţi este cât se poate de naturală. La grădiniţă, băieţii deseori se luptă cu săbii imaginare, se pun la pământ, se rostogolesc şi asta le îngrijorează pe educatoare care mereu încearcă să îi despartă. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: “Încearcă ei să se rănească intenţionat?” “Păi, nu…”. La grădinița fiicei mele am surprins o luptă între doi băieți, chiar la baie. Jeturile lor de pipi erau folosite pe post de săbii în toaletă.

La fel cu bătaia dintre fraţi, care uneori se termină urat. Dacă e o bătaie-joacă, dacă nu încearcă să-şi scoată ochiul la propriu, să se ucidă, atunci dr. Thompson zice: “Uraţi-le succes şi închideţi uşa” (au fost multe râsete în sală la partea asta). Ei învaţă multe lucruri din această lupta corp la corp, iar dacă se termină într-adevăr urât, atunci ei învață limitele celuilalt. De asemenea, a pus accentul pe importanța “luptelor” cu tatăl, la care majoritatea mamelor stau cu inima cât un purice de frică să nu se întâmple ceva. Însă chiar dacă se întâmplă să se mai rănească copilul, tot el va iniţia o nouă lupta mai târziu. Băieţii adoră acest rough and tumble play cu tatăl. Le place să vadă puterea tatălui pe care acesta şi-o înfrânează doar atât cât să fie distractiv pentru ambii.

Mai menţionează că bătaia între băieţi nu înseamnă nicidecum ură sau dispreţ, ci din contra, poate fi chiar începutul unei prietenii frumoase între cei doi. Gândul mi-a fugit imediat la pauzele din generală, chiar liceu, când băieţii erau mereu unul peste altul, se îmbrânceau, se urcau unul pe altul, se plesneau pe ascuns, îşi dădeau şuturi în… diverse părţi . Oh, şi mă gândeam în sinea mea ce minte îngustă au. Desigur, ei se distrau de minune, această bătaie părea un mod plăcut de a petrece timpul.

Acum subiectul arzător din mintea tuturor părinţilor cu băieţi mai mari: jocurile video! Eu recunosc că blestem jocurile video cu orice ocazie, mai ales că am în casă un soţ care le mai dă din când în când pe jocuri video în care oamenii sunt înjunghiaţi, împuşcaţi, decapitaţi. Iar dacă nu-s jocuri video, atunci sunt filme cu zombi şi gladiatori. Brr, mi se zburleşte părul numai când mă gândesc! Eram curioasă de poziţia lui dr. Thompson în ceea ce priveşte subiectul ăsta, deşi m-am prins pe parcurs cam care ar fi părerea lui.

Nu există studii care să lege violenţa din jocurile video cu violenţa în viaţă reală. Mai mult, a zis că aceste jocuri le dau băieţilor ocazia de fi eroi, de a se lupta, de a folosi puteri magice, de a fi într-o competiţie sau într-o echipă, adică cam tot ce vor. Probabil de asta sunt atât de populare în rândul băieţilor. A întrebat în public tăticii tineri dacă se joacă pe calculator. Erau câţiva care au recunoscut că da (moment în care eu am răsuflat uşurată, heh). Următoare întrebare a fost: “And when was the last time you went into a fight?”. Răspunsurile erau pe aceeaşi linie: “Acum 20 de ani când eram în liceu”, “Când eram în primul an de facultate, dar nu a fost vina mea”. Ceea ce m-a făcut şi pe mine să realizez că “Da, uite că şi eu am un soţ ultra-paşnic”. Mai paşnic că mine chiar! Hmm…

Copiii şi de fapt oamenii în general, ştiu să facă diferenţa între violenţa falsă din jocuri şi poveşti şi cea din lumea reală. Copiii devin violenţi atunci când văd sau asistă la violenţă reală: când trăiesc într-un mediu abuziv, când iau bătaie de la părinţi, când văd cum tatăl îşi bate soţia, cum sunt bătute animale etc.

Băieții în școală

Mediul şcolar este mult feminizat, învăţătorii sunt de cele mai multe ori femei (în SUA, mai puţin 10% din profesori sunt bărbaţi), se stă mult jos, se cere ascultare, concentrare, comunicare, verbalizare, tocmai lucrurile la care băieţii nu excelează. Comportamentul fetelor este considerat comportamentul default şi de dorit. Însă băieţii nu reuşesc să stea locului atâta vreme, nu se pot concentra multă vreme pe lucruri de fineţe cum ar fi ţinutul în mâna a unui stilou, desenat cerculeţe etc. Ei sunt mult mai buni la acţiuni grosiere, cum ar fi aruncatul unei mingi, căţăratul, lucuri din astea. Din acest motiv, în SUA tot mai mulţi băieţi sunt diagnosticaţi cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) pentru care mulţi vor lua chiar medicamente.

Vorbind de ADHD, persoanele care chiar suferă de această afecţiune au capacitatea de hiper-concentrare. Pentru ei se recomandă ulterior profesii care implică concentrare şi minuţiozitate, de exemplu: dentist. Curba băieţilor este mult mai diversă ca cea a fetelor. Există mai mulţi băieţi genii decât fete genii, precum şi mai mulţi băieţi cu handicap intelectual decât fete. În orice caz, în jurul vârstei de 6-7 ani, la băieţi se mielinizează legăturile neuronale şi ei devin mult mai focused, nu mai par aşa împrăştiaţi ca până atunci. Însă tot pe la vârstă asta, încep întrebările existenţiale, despre moarte.

Când copii sunt rugaţi să scrie o compunere sau să povestească o întâmplare, de cele mai multe ori compunerile băieţilor prezintă întâmplări imaginare, lupte între soldați, super-eroi, extratereştri şi puteri paranormale, decrieri de decapitări şi sânge ţâşnind de pretutindeni. Evident, lucrul acesta şochează personalul şcolar, care nu permite scrieri violente. Michael Thompson pune punctul pe i: “Nu lăsăm băieţii să scrie poveşti violente, dar ridicăm la rangul de operă literară, piesa Hamlet, la sfârşitul căreia unul nu mai rămâne în viaţă”.

În ceea ce priveşte cărţile, ne zice dr. Thompson că există o carte extrem de groasă care e îndrăgită în special de băieţi. Ştiţi care este? “Guiness Book of Records – cine e cel mai tare la lucruri stupide” , haha! Alte cărţi pe care băieţii le adoră sunt “Harry Potter” și “Captain Underpants”; nici nu e de mirare: super putere, eroi, lupte, personaje principale de vârsta lor.

Uneori băieţilor li se recomandă să scrie un jurnal personal, ca să-şi exprime sentimentele (îmi vine să râd, acum), dar reacţia băieţilor când încep un asemenea jurnal e de cele mai multe ori: “Viaţa mea e plictisitoare! N-am nicio putere, nu se întâmplă nimic interesant, nu e nicio acţiune!”. Cu alte cuvinte, nu e nicio problema dacă băieţii povestesc într-una lupte sângeroase imaginare sau scriu compuneri violente. NU o să-i facă violenţi.

Dr. Thompson dă câteva sfaturi și pentru profesori: lăsaţi-o mai moale cu criticile şi lecţiile morale şi daţi indicaţii scurte şi precise. Și bineînțeles, lăsați-i să scrie ce vor.

Băieții mai mari

“Băiatul meu este atât de dezorganizat. Camera lui e un dezastru. Trebuie să fac totul pentru el”, spusă cu referire la un băiat de 12-13 ani.

Michael Thompson a întrebat taţii îngrijoraţi de lipsa de organizare a fiului lor, pe la ce vârstă au început ei să “get their act together”, să se organizeze, să-şi facă singuri temele etc. Iar majoritatea au răspuns: în primii ani de studenţie! “Şi atunci de ce îi ceri băiatului tău să fie organizat la 12 ani?”.

Lecţia de bază pentru părinţii cu băieţi mari e că totul are de-a face cu responsabilizarea băieţilor. Iar când eşti student, mama nu mai e prin preajmă să-ţi pregătească mâncarea, să te trezească dimineaţa, să-ţi spele rufele. Prin urmare – te descurci şi te organizezi. Trebuie să le dăm responsabilităţi, să nu mai tratăm băieţii ca pe nişte prinţi, trebuie să oferim provocări băieţilor mai mari.

Aici a dat un exemplu cu o mamă care trebuia mereu să îşi trezească băiatul ca să meargă la şcoală. Se ducea în camera lui din 5 în 5 minute să se asigure că se trezeşte şi că nu întârzie la şcoală. Michael i-a sugerat să nu îl mai trezească ea dimineaţa. Toţi avem telefoane mobile, alarme la ceas, ne putem descurca şi fără să vină cineva să tragă plapuma de pe noi. Mama respectivă a zis că n-ar putea face asta, fiindcă fiul ei s-ar supăra foarte tare şi ar întârzia la şcoală cu siguranţă. “Păi, atunci ar fi bine să nu fii în casă când se trezeşte”, a adăugat el . Aşa că după vreo 2-3 zile de întârzieri, băiatul din poveste a reuşit să se organizeze şi să se trezească singur să meargă la şcoală.

Şi se repetă sfatul de a da indicaţii clare, precise şi scurte: “Spală-ţi farfuria”, “Pune şosetele în coşul de rufe” etc., fără prea multe explicaţii şi lecţii despre de ce e bine să facă asta.

Dacă pot opera un calculator performant, cu siguranţă pot opera şi o maşină de spălat!

Conversație haioasă între o mama şi fiica ei:

– Trebuie să plec mai devreme în dimineaţa asta, ai putea să-i faci un sandviş fratelui tău? întreabă mama.

– Pff, nu! Să-şi facă singur! răspunde fiica.

– Te rog, fă-i un sandviş! El nu se descurcă, e băiat, nu ştie…

– Asta e vina ta! Eu nu-i fac niciun sandviş.

– Chiar n-am timp acum, mă grăbesc. Doar fă-i un sandviş.

– Mamă, eu am 12 ani, el are 14 şi poate să-și facă singur un sandviş!!!

Concluzie

Mi-a plăcut aşa de mult de Michael Thompson, că-mi venea să-l iau acasă. E un om foarte blând, a vorbit foarte deschis şi accesibil, cu mult bun simţ, cu dragoste şi multe glume şi poveşti cu tâlc presărate de-a lungul conferinţei. După cum spunea şi Otilia Mantelers pe pagina ei de facebook, omul asta parcă te face să crezi că eşti un părinte bun, că copiii tăi sunt în regulă. De asemenea, mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte creşterea băieţilor. Drept vorbind, l-am înţeles mai bine chiar şi pe soţul meu, pe care l-am regăsit aproape în toate poveştile, că nah… noi ne cunoaştem din clasa a V-a, de când eram nişte copii. Ce mai, am plecat cu sufletul în zbor de la conferinţă! Bine nu plecasem încă, pentru că urma şi partea a doua , a cărei review o să apară în curând şi pe site.

Comentează

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>